Eram decisa ca il voi tine pe balcon ... dar ... nu pot sa il dau afara la -2 grade.. asa ca inca il mai tin in casa :) si il asteptam impreuna pe mosu'.

de ce Oana? pentru ca asa au vrut mami si tati ...
de ce 27? pentru ca aveam 27 de ani ...
de ce verde?
pentru ca am ochii verzi ;;) si pentru ca sunt verde ...
Despre unul din drumurile mele, cel de "un fel de project manager":
Am avut astazi un eveniment important pentru mine, fiind primul de acest gen din viata mea: am prezentat prima mea aplicatie mai multor persoane (director de ..., director de ... etc.). Am avut emotii, m-am stresat (nu sunt prea buna la povestit), m-am balbait un pic ... nu a fost perfect. A iesit bine ziceau cei din jurul meu, dar eu nu eram multumita de mine, se putea mai bine! Mereu e loc de mai bine!
Ca mai apoi sa fiu bombardata cu cateva rautati micute, dar la acel moment dureroase :(, m-am necajit. Imediat dupa, am fost apreciata in cel mai credibil, pentru mine, mod posibil: pentru prima mea prezentare m-am descurcat foarte bine. Nu am crezut la acel moment ca e asa .... eram prea dezamagita de mine si de micile rautati din jurul meu.
A trecut un picut de timp, m-am linistit, m-am detasat un pic si am vazut: DA m-am descurcat bine, nu a fost perfect dar a fost BINE. Primul pas nu poate fi perfect, e loc de invatat ... trebuie multa munca pentru ca urmatorii pasi sa fie perfecti! Si ce daca unii oameni din jurul meu sunt nepasatori si rautaciosi pot sa invat sa ma descurc si cu rautatile, intentionate sau neintentionate, ale semenilor mei.
Cum mi-a zis o prietana: am asteptari mai mari de la mine, si mai mici de la cei din jurul meu. (la a doua parte inca mai lucrez :) )
Am invatat astazi doua lucruri importante:
1. depinde de mine ce vreau sa vad de pe drumul pe care sunt, depide de ce aleg sa eu ca este important din ceea ce mi se intampla.
2. conteaza atat de mult ca cineva sa ma incurajeze realist si plauzibil atunci cand pasii imi sunt nesiguri. O vorba buna intr-un moment delicat. Multumesc!
Sper sa nu uit ce am invatat!
Trebuie sa gasesc o poza care consider eu ca ma reprezinta! O poza care ma reprezinta azi, sau duminica sau in vara .... sau inainte sa devin om mare ... ?. Ironic: tocmai trec printr-o faza de nu stiu ce ma reprezinta .... o faza in care simt ca toata lumea are asteptari prea mari de la mine si singurul meu scop e sa ii multumesc pe cei din jurul meu. Dar uneori nu imi iese si atunci, din cand in cand ii dezamagesc pe cei dragi mie, fara sa vreau si fara sa inteleg de ce ... Sunt intr-o faza in care nu mai stiu ce imi place, ce vreau sa fac ... ce stiu sa fac ...
Sus: o poza care ar putea sa ma reprezinte in ultimele 3 luni: doar "fata de la transart" gandita, dezamagita si dezamagind ... iar jos: chiar eu, duminica, zapada, fiind eu, facand ce stiu sigur ca imi place.
De atatea ori mi-am zis: eu nu am sa mai fac acel lucru, de ce sa il fac? Am numai de suferit, de atatea ori mi-am propus sa imi pese mai putin, sa sar mai rar in ajutorul celorlalti, pentru ca nu am nimic de castigat, dar de fiecare data procedez la fel: ajut neconditionat, ma consum pentru lucruri pentru care .. nu ar trebui, iar in schimb primesc indiferenta ... pe un ton rastit :((.
De cand eram mica (ca programator) mi-am dorit sa devin project manager, sa construiesc ceva, sa sap fundatia, sa desenez schita, sa fiu acolo cand se pune prima caramida ... sa ajut la ridicarea peretilor, sa aleg ce culoare sa fie acoperisul ... si apoi sa coordonez validarea acestui ceva. Sa fiu un artist care lucreza la o opera speciala. Suna frumos …
Dar ... am crescut! Si da … sunt un mic PM in devenire (sau nu) ...
Dar nu este defel asa cum ma asteptam sa fie: ca pm esti singur. Nu ai cu cine sa te sfatuiesti, nu ai cu cine ... sa construiesti ... esti singur cu nesiguranta ta: oare e bine cum am gandit (clar ca nu poti gandi totul foarte bine de la inceput ... dar visezi la asta). Nu te intreaba nimeni “de sanatate” sau daca ai nevoie de ajutor. NU.
Ca programator, daca sunt intr-un impas, cer ajutorul celorlalti programatori, cand am nelamuriri il intreb pe pm, care imi raspunde cat de repede se poate, pm-ul ma intreba de sanatate periodic … e atat de simplu. Ca programator pot sa zic: "suntem in intarziere, nu pot mai mult, fac tot ce pot", ca doar am posibilitatea de a alege sa nu imi asum nici o responsabilitate, ca pm ... ma doare sufletul, ma intreb oare unde am gresit, oare ce puteam face mai bine ... asta pe de o parte … pe de alta, trebuie sa anunt clientul, care abia asteapta opera, care era nerabdator sa o primeasca, trebuie sa ii spun ca se mai intarzie ... cum? E foarte greu, cel putin mie mi-e foarte greu :(. Stiu ca sunt intarzieri, la orice proiect, stiu ca nu s-a intarziat din cauza noastra (au intervenit atatea … atata ghinion a avut opera aceasta), deci stiu asta. Ce ma doare este indiferenta celorlaltii. Nu faptul ca nu le-a pasat de proiect (stiu ca nu au nici o motivatie sa le pese, ii vad cat sunt de nemotivati), m-a durut ca nu le-a pasat de mine, de mine cea care i-am ajutat mereu cand au avut nevoie (fara sa fiu obligata dpdv al jobului sa o fac).
Asa ca sunt … sunt un fel de project manager … sunt singura ... si sunt nemultumita …
Si am o intrebare existentiala: ce vreau sa ma fac cand am sa cresc mare?
Am vazut multe:
Iar cei doi protagonisti sunt:
...
And she said "no need for goodbyes"
For we'd see her there in the skies where angels fly
...
And now she's soaring up through the sky
And she takes us all in her flight
...
And the love that she gave I keep down inside
I'm keeping it safe 'til I learn to fly
...
...
S-a jucat (in timp ce noi ne uitam fericiti la ea):
Ea e Maia, sper ca e bine acolo unde e.