De atatea ori mi-am zis: eu nu am sa mai fac acel lucru, de ce sa il fac? Am numai de suferit, de atatea ori mi-am propus sa imi pese mai putin, sa sar mai rar in ajutorul celorlalti, pentru ca nu am nimic de castigat, dar de fiecare data procedez la fel: ajut neconditionat, ma consum pentru lucruri pentru care .. nu ar trebui, iar in schimb primesc indiferenta ... pe un ton rastit :((.
De cand eram mica (ca programator) mi-am dorit sa devin project manager, sa construiesc ceva, sa sap fundatia, sa desenez schita, sa fiu acolo cand se pune prima caramida ... sa ajut la ridicarea peretilor, sa aleg ce culoare sa fie acoperisul ... si apoi sa coordonez validarea acestui ceva. Sa fiu un artist care lucreza la o opera speciala. Suna frumos …
Dar ... am crescut! Si da … sunt un mic PM in devenire (sau nu) ...
Dar nu este defel asa cum ma asteptam sa fie: ca pm esti singur. Nu ai cu cine sa te sfatuiesti, nu ai cu cine ... sa construiesti ... esti singur cu nesiguranta ta: oare e bine cum am gandit (clar ca nu poti gandi totul foarte bine de la inceput ... dar visezi la asta). Nu te intreaba nimeni “de sanatate” sau daca ai nevoie de ajutor. NU.
Ca programator, daca sunt intr-un impas, cer ajutorul celorlalti programatori, cand am nelamuriri il intreb pe pm, care imi raspunde cat de repede se poate, pm-ul ma intreba de sanatate periodic … e atat de simplu. Ca programator pot sa zic: "suntem in intarziere, nu pot mai mult, fac tot ce pot", ca doar am posibilitatea de a alege sa nu imi asum nici o responsabilitate, ca pm ... ma doare sufletul, ma intreb oare unde am gresit, oare ce puteam face mai bine ... asta pe de o parte … pe de alta, trebuie sa anunt clientul, care abia asteapta opera, care era nerabdator sa o primeasca, trebuie sa ii spun ca se mai intarzie ... cum? E foarte greu, cel putin mie mi-e foarte greu :(. Stiu ca sunt intarzieri, la orice proiect, stiu ca nu s-a intarziat din cauza noastra (au intervenit atatea … atata ghinion a avut opera aceasta), deci stiu asta. Ce ma doare este indiferenta celorlaltii. Nu faptul ca nu le-a pasat de proiect (stiu ca nu au nici o motivatie sa le pese, ii vad cat sunt de nemotivati), m-a durut ca nu le-a pasat de mine, de mine cea care i-am ajutat mereu cand au avut nevoie (fara sa fiu obligata dpdv al jobului sa o fac).
Asa ca sunt … sunt un fel de project manager … sunt singura ... si sunt nemultumita …
Si am o intrebare existentiala: ce vreau sa ma fac cand am sa cresc mare?
